In Memoriam Alexandru Dragoș Pascu
Părerile prietenilor
In memoriam Alexandru Pascu
Publicat la 11 Decembrie 2015 de către Paul „Slayer” Grigoriu.
Astăzi, 11 decembrie, dragul nostru prieten şi frate ALEX PASCU ar fi împlinit 34 de ani. În ceea ce mă priveşte, s-au împlinit deja, undeva prin septembrie, 20 de ani de când ne cunoşteam. L-am văzut prima dată pe holurile Liceului German. Eu eram într-a douăsprezecea, el cu patru ani mai mic. Mutra simpatică o avea încă de atunci, probabil şi un tricou cu Iron Maiden. Noi, cei mari, îi chinuiam amical pe cei din generaţia lui, îi puneam să facă genuflexiuni, le dădeam palme peste ceafă, dar îi şi simpatizam şi îi lăudam pentru eforturile lor de a asculta rock. Ceea ce, pe vremea aceea, nu era aşa de simplu: trebuia să dai banii pe casete înregistrate mizerabil, să te rogi de alţii să ţi le împrumute pe ale lor, să cauţi reviste cu informaţii despre preferaţii tăi.
Nimic din toate acestea nu ne speria. Cu atât mai puţin pe Alex Pascu – el nu dorea doar să asculte rock, voia să-l şi cânte. S-a şi apucat să-şi facă o trupă şi la început cânta alături de colegul şi bunul său prieten, Horaţi Ghibu. L-am pierdut din vedere o scurtă perioadă de vreme, la terminarea liceului.
Apoi l-am mai văzut cu proiectul lui, Thunderstorm, la primele încercări timide în concert. Pentru noi nu era basistul unei trupe. Era fostul nostru coleg şi prieten Pascu. Sigur, nu mai eram elevi, deosebirile dispăruseră. Şi apoi, pe nesimţite, ne-am trezit că, deşi rămas acelaşi, se transformase. Devenise unul dintre cei mai autentici lideri de formaţie din România, un basist excelent şi o prezenţă din ce în ce mai greu de trecut cu vederea. Apropo, în perioada neagră a metal-ului – undeva pe la începutul anilor 2000 – Alex Pascu a cântat o vreme cu Sfera, o trupă mai comercială dar cu instrumentişti aleşi pe sprânceană. Toţi au avut doar cuvinte de laudă la adresa lui. Învăţa armonie, tehnici noi de intepretare, era departe de a se mulţumi cu statutul unui simplu instrumentist de heavy metal ca atâţia alţii. În 2005 l-am văzut cu Thunderstorm la Baza Militară.
La sfârşitul concertului i-a întrebat pe cei din public: vreţi basul? Aceia, mai în glumă, au răspuns afirmativ. „Luaţi-l!” – şi l-a aruncat în braţele unui spectator care era să-l scape de uimire. De atunci ne-am întâlnit din ce în ce mai des. Am „împărţit” şi un coleg – regretatul Vlad Ţelea era chitarist la Thunderstorm şi baterist la Rising Shadow. L-am văzut pe Pascu în postura de solist vocal improvizat, când a cântat din toţi plămânii „Empty” la un concert „Tribute to Anathema”. Şi am cântat împreună „The Forever People” a lui My Dying Bride.
Cu greu mi-l imaginez absent din peisaj. Goodbye To Gravity era noul lui copil, la care muncise şi în care investise enorm. Despre asta am vorbit când ne-am întâlnit la o petrecere, cu doar două săptămâni înainte de Colectiv sau când am stat unul lângă altul – şi lângă Vlad Ţelea – în primele rânduri la concertul Annihilator de la Maximum Rock Fest. Apropo, tot Alex Pascu a desenat şi sigla festivalului. Era peste tot, iar acum e departe. Tocmai pentru că a fost o prezenţă irepetabilă în vieţile fiecăruia dintre noi, se cade să nu-l uităm. Să nu vorbim despre el la trecut. Pentru că toate cele despre care am vorbit trec, dar existenţa unui om nu trece. Chiar dacă vă vine greu, astăzi şi în orice zi vi-l veţi aminti, spuneţi o rugăciune pentru sufletul lui Alex Pascu. Pentru ca într-o zi să ne putem revedea în pacea Împărăţiei veşnice. Dumnezeu să-l ierte!
Austeritate şi moarte
Autor: Cornel BAN
Catastrofa de la Colectiv a scos la suprafaţă adevăruri despre economia politică a României actuale care au fost sistematic ocultate în viaţa publică. O revoltă exclusiv morală este uşor de controlat. Indignarea nu este suficientă, ci este nevoie de o lectură critică mai amplă, care să vizeze şi relaţia dintre capitalismul neoliberal, austeritatea şi politica din România.
România anului 2015 se poate caracteriza ca fiind o economie capitalistă de semiperiferie, în care neoliberalismul este ingredientul principal. Această economie are costuri sociale extrem de ridicate pentru majoritatea populaţiei, iar catastrofa de la clubul Colectiv a arătat că acest capitalism nu pune mare preţ pe drepturile elementare, indisputabile ideologic: dreptul la viaţă şi la integritate corporală. Ce au de-a face neoliberalismul şi austeritatea cu tragedia aceasta? Logica, prin ipoteză amorală a pieţei, a cerut materiale ieftine, contracte flexibile şi proceduri de siguranţă flexibilizate, totul beneficiind de asistenţa unui aparat statal slăbit de austeritate, la care se lucrează conform manualului neoliberal: antrepenori ai propriei condiţii, atenţi la oportunităţi de tîrguire a bunurilor publice şi a drepturilor elementare. Este însă dovada unei crase inculturi ideea că, prin apel la moralitate, tehnocraţie şi DNA, runde repetate de austeritate, ne pot livra o birocraţie statală eficientă.
Tragedia de la Colectiv ne-a arătat adevăratul preţ al transformării societăţii într-un apendice al economiei capitalist-patrimoniale. Vorbim aici de o transformare ce nu pune doar probleme de dreptate socială, ci aduce în prim-plan vulnerabilitatea extremă a întregii societăţi, inclusiv a celor care nu se numără neapărat printre perdanţii actualului sistem. Aici, în percepţia acestei vulnerabilităţi, în această conştiinţă a „vieţii nude“, decojite de privilegii, blindaje economice sau statut, trebuie căutată o parte a energiei protestelor recente. Această transformare a rînjit macabru în infernul din Colectiv. Devine tot mai clar acum că acest moment cumplit al istoriei noastre recente ar fi fost mai puţin probabil să se întîmple, dacă austeritatea din 2010 nu ar fi dus la slăbirea accelerată a serviciilor specializate în prevenirea catastrofelor de acest gen şi în tratarea trupurilor celor sfîrtecaţi de suferinţă.
Într-o carte-eveniment apărută la Editura Tact (Austeritatea. Istoria unei idei periculoase), Mark Blyth, profesor de economie politică la Brown University (SUA), ne poartă prin cotloanele ideologice şi instituţionale ale austerităţii, adică teza că tăierea cheltuielilor publice este singurul reflex sănătos al societăţilor pîndite de crize economice. Blyth ne arată că austeritatea a fost, istoric vorbind, expresia schizofreniei intelectuale a liberalismului economic (deopotrivă a celui „clasic“ şi a variantei sale „neo-“ de azi). De-a lungul timpului, marile voci ale acestei ideologii voiau, în acelaşi timp, libertate economică şi garanţii oferite de Stat pentru această libertate. Or, aceste garanţii înseamnă cheltuieli publice care sporesc pe măsură ce economia şi societatea devin mai complexe, mai democrate şi mai bogate. Ipotetic, diminuarea acestor cheltuieli întăreşte Statul, entitate concepută de majoritatea liberalilor drept un fel de tovarăş de drum ce devine extrem de periculos dacă i se dau prea multe resurse pe mînă şi nu i se aplică regulat, prin puseuri de austeritate, lovituri preventive.
Din această perspectivă istorică, ne apare ca un hiatus generaţia lui Keynes, care a încercat să reseteze liberalismul într-o direcţie antiausteritate, în care opoziţia dintre susţinătorii Statului şi cei ai pieţei, atît de populară astăzi, îşi pierdea relevanţa. Căci, în afara acestei generaţii, istoria ideilor ce au guvernat capitalismul real existent în ultimele două secole este istoria unor varietăţi de austeritate impuse societăţilor atunci cînd economia capitalistă intră în criză. În două tururi de forţă din prima parte a cărţii sale, Blyth ne arată că, în ultima-i încarnare (cea din 2010 încoace), austeritatea a fost produsul unei operaţii de recuperare a costurilor impuse de geniile din „industria“ financiară pe spinarea întregii societăţi, în vederea acoperirii pierderilor enorme ale sistemului pe care ei înşişi l-au construit. Numai dezvoltînd ima ginaţia politică şi economică a societăţii putem ieşi din acest cerc vicios în care eşecul investiţiilor private este transferat asupra societăţii în ansamblu, eşec avînd consecinţe politice care nu sînt decît în mod excepţional de natură emancipatoare.
Precum suferinţa evitabilă a bolnavilor săraci şi asemenea catastrofei biologice a celor îmbrînciţi de şomajul de lungă durată şi de munca precară, cumplitul moment Colectiv reprezintă o altă notă de plată (fară îndoială, una deosebit de tragică) a ideii că slăbirea Statului „gras“, prin austeritate, este în sine virtuoasă. Trebuie să ne întrebăm: vrem oare dereglementare şi decimarea serviciilor publice de fiecare dată cînd ţara nu îşi poate rambursa datoria externă? Ei bine, să ne asumăm atunci, în ultimă instanţă, un risc ridicat de deces sau mutilare, deoarece mecanismele pieţei nu sînt setate magic să apere drepturi cetăţeneşti, ci să asigure eficienţa tranzacţiilor private. Dacă nu ne tentează asumarea acestui risc, atunci haideţi să discutăm serios ce facem cu rata de colectare efectivă şi cum impozităm profitul, redevenţele, trazacţiile financiare, marile averi, proprietăţile premium, consumul de lux, dividendele sau marile moşteniri. Haideţi să terminăm cu iluzia că poţi să ai un Stat „ca afară“, cu austeritatea dată la maximum după primul sughiţ de pe pieţele de titluri de stat sau din activităţile băncilor transnaţionale ce controlează sistemul bancar local.
Departe de a fi probleme strict româneşti, Blyth ne arată că aceste spectre bîntuie în egală măsură societăţile care nu se luptă cu nivelurile româneşti ale corupţiei aparatului de stat. Fără îndoială că debilitatea Statului român, atunci cînd vine vorba de drepturile noastre elementare, nu e de azi, de ieri. Da, moştenirea instituţională a ceauşismului (aparat birocratic subordonat nebuloasei pecerist-securiste) şi dinamica inerţială a primilor ani de după 1989 şi-au adus contribuţia la acest rezultat tragic. Însă trăim de ani buni sub zodia unui populism neoliberal în care doar braţul drept al Statului (servicii secrete, justiţie etc.) pare a avea un viitor, în timp ce braţul stîng (colectarea taxelor, educaţie, sănătate, protecţie civilă) este tot mai integrat în dispozitivele pieţei, de unde şi decrepitudinea sa generalizată. Lipsa unui aparat de stat cu adevărat birocratic (în sensul de spaţiu public puternic autonomizat în raport cu sfera privată) este una dintre marile drame ale României recente. Este o dramă ce va continua să se joace la infinit, dacă nici ima ginaţia politică a protestelor din prezent nu vede dezastrul edificării societaţii de piată.
Cartea lui Blyth ne invită să nu ne lăsăm cuprinşi de tentaţia nombrilismului. Drama politică a României post-Colectiv trebuie înţeleasă ca parte a dezastrului politic al economiei liberale şi a reflexului său de a aplica austeritatea, indiferent de costuri şi cu efecte politice şi sociale greu de anticipat. Fără a înţelege subtilităţile austerităţii, zice Blyth, nu putem înţelege originile imperialismul japonez sau ale nazismului german, aşa cum nu vom înţelege social-democraţia din Suedia. Fără a înţelege austeritatea anglo-saxonă, germană sau est-europeană, nu putem înţelege bizara sinucidere politică şi economică a celei mai mari părţi a Europei. Colectiv este nu doar un eveniment revelator al unor patologii strict locale, ci şi expresia paroxistică a austerităţii, o idee care suceşte minţile puternicilor zilei de secole bune.
___________________
Cornel BAN este cadru didactic la Universitatea Boston (Frederick S. Pardee School for Global Studies) din SUA.
Noi ce-i oferim lui Alex Pascu?
Autor: Georgiana SÂRBU
Săptămîna trecută, cînd scriam despre băieţii de la Goodbye To Gravity pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Alex Pascu, basistul şi iniţiatorul trupei, n-am crezut nici o clipă că acesta din urmă n-o să reuşească să treacă prin nenorocirea care a venit pe 30 octombrie. Îmi imaginam că peste vreo lună, două, o să-l vizitez la Floreasca şi, poate, o să-l întreb dacă nu s-a plictisit de antrenamentele de la Dinamo. Şi-apoi, în mod sigur aş fi scos articolul din numărul trecut şi i-aş fi cerut iertare că nu i-am ascultat la timpul potrivit muzica. Genial album, i-aş fi zis. Vezi, boss? – mi-ar fi răspuns şi apoi, poate, m-ar fi admonestat cu mîinile lui de basist bandajat.
Dar acum nu mai am cui să zic lucrurile acestea. Alex a murit săptămîna trecută, pe 11.11. Ziua heavy metal, după cum am înţeles.
De fapt, am înţeles mai multe lucruri în ultimele zile.
Alex era omul pe care mă obişnuisem să-l am permanent în viaţa mea, să-l văd la cîteva zile, fie că mîncam împreună cu prietenii la sudanez (restaurantul care se afla la doi paşi de scara blocului său), fie că mă ajuta să îmi tehnoredactez teza de doctorat, fie că mergeam să bem o bere cu amicii pe Lipscani.
Evident, n-o să uit că îţi plăcea Augustiner, dragă Alex… Am crezut că tu vei fi acolo, în viaţa noastră, pentru totdeauna. Chiar şi pentru cîteva minute, cînd te sunam să-ţi spun că ţi-am ocupat locul de parcare, iar tu, băiat bun, mă lăsai pe mine să-ţi iau locul şi-ţi înghesuiai maşina pe vreun colţ de stradă. Acum realizez cu ce am greşit. Am crezut că am timp să-ţi ascult muzica, că voi avea timp să-ţi spun că eşti genial. Dar uite că am aşteptat prea mult… Of, iluzia aceasta a longevităţii… Şi Pascu Alexandru Dragoş pe numele lui întreg, ca la catalog, chiar a fost un tip extraordinar, cu adevărat valoros (aşa cum au fost toţi cei de la Colectiv). Nu doar pentru că era un excelent desenator (a intrat cu 10 la Facultatea de Urbanism) sau pentru că era de o creativitate rară, ci mai ales pentru că a fost OM. Nu puţini sînt cei pe care i-a luat şi i-a crescut pe lîngă el. De exemplu, Alex I., fostul meu elev cu mintea brici, care acum se zbate şi el să trăiască. Alex I. mi-a dat cel mai savuros răspuns cînd le predam un text religios şi i-am întrebat cu ce idee asociază Sfîntul Graal. Cu ideea de şpriţ, doamna! Alex a fost unul dintre puştii care au crescut pe lîngă Pascu (au repetat cu el, i-a sfătuit cu aceeaşi generozitate cu care nu refuza pe nimeni). Omul acesta care a compus toată muzica ultimului album, iar alături de Andrei Găluţ, şi versurile pe care le fredonăm azi. Da, versurile care săptămîna trecută defilau prin Piaţa Universităţii, cînd credeam că o lume întreagă se poate metamorfoza: The day we give in/ Is the day we die.
Noi ce o să-i dăm lui Alex Pascu? Uitarea? E posibil ca, la două săptămîni de la tragedie, să nu avem numele tuturor celor care au permis funcţionarea clubului? Cum e posibil să uităm? Să înlocuim o tragedie cu alta? Iertaţi-mă, dar eu nu vreau să plîng pentru alţii pînă nu termin de plîns morţii noştri, pînă cînd morţilor noştri nu li se va face dreptate. Vreau să văd în continuare că ştirile de pe canalele importante încep cu încarcerarea celor care compun piramida imensă a corupţiei. Dacă vinovaţii nu vor plăti, e ca şi cum noi toţi i-am omorî încă o dată. Eu nu vreau ca Alex să rămînă doar un număr, 51, dintr-un şir. We’re not Numbers/ We’re free/ We’re so alive. Alex Pascu nu mai are fraţi. Era singurul copil al familiei (cred că toţi îşi pot imagina suferinţa incomensurabilă a familiei). E de datoria noastră să nu îl uităm. Şi cînd mă refer la asta nu spun cădelniţare. Cred că Alex ar fi urît toate clişeele bisericeşti. Nu, primul pas ar fi să schimbăm ceva în ţara asta. De la gesturi mici (cum ar fi, de exemplu, să nu mai depăşiţi coloana la semafor, nu neapărat pedepsiţi cu urarea „vedea- v-aş la cimitir în poartă“, aşa cum le dorea cineva pe Facebook, ci cu aplicarea, respectarea legilor şi a pedepselor), pînă la gesturi mai consistente material.
M-am gîndit de atîtea ori că s-ar strînge bani pentru toate operaţiile din România dacă fiecare român adult şi-ar dona banii de ţigări (sau orice altă plăcere) o dată pe săptămînă. Şi mai cred că lui Alex Pascu i-ar plăcea să nu-i uităm munca. Pentru că cel mai fericit era cînd vorbea despre muzica lui. Aşa cum am mai spus, n-o să uit niciodată cît de fericit era, şi mîndru, cînd ne povestea povestea filmării pentru videoclipul Atonement, în Bulgaria. Totul în stilul lui, plin de umor, cum o luaseră prin ger şi zăpadă, căutînd o clădire abandonată, alunecînd cu maşinile pe gheaţă, apoi cărîndu-şi echipamentele de astronauţi, grele, boooosss, parcă-i aud şi acum vocea, cu intonaţia specifică. Era sigur că va fi un succes. Pentru că meritau. Atonement e impecabil. Fiecare băiat din trupă avea o identitate în firul poveştii clipului (realizat de Andi Dumitrescu de la Bucium, trupă care şi-a pierdut şi ea fostul toboşar, pe Adrian Rugină, cel care a salvat multe vieţi în noaptea nenorocită de la Colectiv, în timp ce actualul toboşar al trupei, Cristi Răducanu, e spitalizat în Anglia, cu arsuri pe 50% din suprafaţa corpului). Dar să revenim la Atonement. Alex era luntraşul Charon. Andrei Găluţ, vocalistul, era Odysseus. E doar o pură coincidenţă, ştiu, dar am speranţa că Odiseu va ajunge, totuşi, la destinaţie şi că va continua munca lui Alex. Iar pe Alex poate că l-au aşteptat toţi ca să-i treacă dincolo sau să meargă împreună.
Ce să mai spun? Eu sînt, poate, printre cele mai mici zale care alcătuiau lanţul prietenilor lui Pascu. Îl ştiu de (doar) 10 ani. De pe 30 au gust 2005, de cînd am sărbătorit de Sf. Alexandru. Sînt oameni care îl ştiau de la grădiniţă şi au închegat prietenii cu el de cînd aveau 7 ani. Pentru că e imposibil să nu vrei să stai lîngă un om valoros. Aşteaptă-ne şi pe noi să ne treci dincolo, boss. Pînă atunci, trebuie să avem grijă să nu uităm niciodată cine a fost Alexandru Pascu.